I-am vazut si auzit live pe cei de la ACDC la Bucuresti. Sincer nu credeam ca apuc ziua, in primul rand “traiesc in Romania si asta imi ocupa tot timpul”, si apoi nu credeam ca trupa mai are in ea inca un turneu mondial inainte sa porneasca acum un an in “Black Ice Tour”.
Tin minte prin anul 1988 am ascultat prima data albumul “Back in Black”, o capodopera a genului, avea un prieten un disc si ni-l pasam unul altuia in cercul de prieteni, si de atunci am ramas “Thunderstruck” (desi piesa a aparut mai tarziu in 1990 pe albumul “The Razors’s Edge”).
Daca-mi zicea cineva acum zece ani ca ACDC vor canta la Bucuresti in fata Casei Poporului il trimiteam la nebuni. ACDC a adunat oamenii de toate varstele de la “batrani” cu nepotii dupa ei, fani din perioada 70-80 acum probabil “oameni seriosi si respectabili” dar si destui tineri si copii.
A fost rock puritate 100%, show total si o desfasurare cu precizie matematica dupa care s-ar putea lesne preda un curs despre cum sa bagi in priza zeci de mii de oameni folosind chitare, tobe si curent electric. Cat de impecabil se desfasura fiecare moment al concertului, cata energie pot oferi niste „baieti” care se apropie totusi de 60 de ani, care ne-au demonstrat noua celor de 30-35 de ani ca mai avem multe de trait si aratat. Este absolut incredibil cum la o asemenea varsta poti urca pe scena intr-o forma atat de buna. Cu o asemenea productie mi-e groaza sa ma gandesc ce eforturi implica in materie de echipament tehnic si abilitati ale staff-ului angajat. Publicul a fost ireprosabil, mi s-a parut ca vibrat impreuna cu muzica de la primul pana la ultimul „riff” plecat din ghitara lui Angus si vorba lui Brian Johnson care s-a adresat spectatorilor la un anumit dat cu fraza „‘You know how to rock.’ Surprinzator pentru tara in care traim am vazut că aproximativ 60.000 de oameni se pot strange și se pot manifesta civilizat.
Nu am vazut decat finalul reprezentatiei lui Down, trupa care a deschis concertul, asa ca nu ma pot pronunta in privinta lor. Iris au continuat incalzirea, mie mi s-au parut un pic inhibati de multimea stransa si probabil de faptul ca fac deschiderea pentru ACDC. Apoi s-a dezlantuit vacarnul, chitarile au inceput să transmită valuri de energie, tobele au făcut tamplele sa zvacneasca, iar vocea ragusita inconfundabila a lui Brian Johnson (desi personal il prefer pe Bon Scott) a dat semnalul de start al fiestei: Rock ’n’ Roll Train.
Au urmat cateva piese de pe Black Ice (Black Ice, War Machine, Big Jack), cel mai recent album al trupei, dar cireasa de pe tort a fost nuanta de multe multe multe hituri pe care le-am tot cantat acasa sau prin oras de zeci de ani incoace (si le-am cantat si acolo evident): Highway to Hell, The Jack, Dirty Deeds Done Dir Cheap, Thunderstruck (pe un fundal cu fulgere de mare exceptie), Hells Bells (cu un clopot urias tras de Brian Johnson in fata Casei Poporului – s-au mai schimbat vremurile si in Romania), Back In Black, Whole lotta Rosie (cu o Rosie gomflabila calarind o locomotiva in marime naturala), sau You shook me all night long (proiectiile cu publicul pe ecranele gigant a instalate la extremele scenei au aratat din nou daca mai era ceva de demonstrat cat de frumoase sunt fetele din Romania). Ultima piesă cântată, “For those about to rock (We salute you)” (ca la orice concert ACDC), a impresionat, atat ca mesaj (intr-un fel ACDC sunt niste gladiatori in Coloseumul Cezarului Rock), dar, mai ales, prin salvele de tun pornite de fiecare dată la comanda lui Brian Johnson. Pentru ca, la scurt timp după stingerea ultimelor acorduri de chitara, sa porneasca focul de artificii.
Si sa nu uitam solo-ul lui Angus Young, fara indoiala unul din cei mai mari ghitaristi rock ai tuturor timpurilor. Inchideti ochii si imagineaza-ti o silueta singuratica stand in mijlocul unei scene vaste imbracat intr-un costum de catifea de scolar cu pantaloni scurti si cravata, cu o ghitara in mana, miscandu-si degetele aparent fara nici un efort pe corzile acesteia, miscandu-si pletele si genunchii ritmic pe acordurile instrumentului. Remarcabil mi s-a părut și faptul că Angus, după ce și-a arătat boxerii care purtau însemnele trupei in urma unui numar de striptease, a rezistat pe scenă, până la final, la bustul gol – lucru ce a rezonat cu atmosfera incediara in care a avut loc concertul.
ACDC este o trupa rupta din anii 70-80, imbracata ca in anii 70-80, cu un sound suta la suta al acelei perioade si cu o atitudine si versuri rupte parca din cartile de istorie ale rockului. Cea ce e de remarcat este ca ei nu si-au modificat stilul si sound-ul de-a lungul unei cariere de aproape 40 de ani, albumul “Black Ice” (2009) sunand la fel ca si “Highway to Hell” (1979) sau “Back in Black” (1980), si probabil din aceasta cauza au avut, au si vor avea intodeauna succes.
A meritat toti banii cheltuiti (si nu a fost distractie ieftina), toata oboseala acumulata, „i-am vazut in carne si oase”, i-am ascultat live (sunetul a fost perfect ca si cum i-as fi asculat de pe CD), a meritat din punct de vedere al fanului care apreciaza acest gen de muzica, aceasta trupa si care viseaza sa-i asculte live, a meritat din punct de vedere a showului, a placerii produse atat de reprezentatia muzicala (arta pura) cat si a prestatiei de pe scena, a meritat..
Acum stau si ii astept pe cei de la Aerosmith…
Si in incheiere chiar daca n-au cantat aceasta piesa cu refrenul ” Rock ‘n’ roll ain’t noise pollution/Rock ‘n’ roll ain’t gonna die”
Gabi Hancu's Blog 